Să fiu copil (iar și iar)!

De-a lungul vietii mele, de până acum, mulți mi-au spus să mă maturizez, că viața nu este întotdeauna roz, că trebuie să zâmbesc mai puțin, ca uneori nu trebuie să zâmbesc deloc, ca nu am voie să fac greseli etc. Etichet-isme și alte generalități din viața sociala a oamenilor normali.

Am ajuns la concluzia că este mult mai greu să fii așa, un copil visător care vrea să facă multe lucruri frumoase cu mâinile și cu mintea sa.

De când am devenit mama, retrăiesc alături de fiica mea o nouă etapă a copilăriei, și deși sunt responsabilă pentru ea, îmi permit deseori să mă bucur de fiecare lucru pe care îl poate face un copil, fără teamă și fără „nu este voie” .

Așadar deviza mea a devenit :

Să nu încetăm să copilărim niciodată!

PS: Știu că viața nu este întotdeauna roz, dar prefer să o privesc așa, căci astfel voi avea curajul să nu mă tem de aproape nimic.

Când mă întâlnesc cu Verdi

Verdi este un perfecționat pentru mine, fiecare întâlnire cu muzica lui mă pune în dificultate de ordin fizic. Aproape mai de fiecare dată când merg la operele lui, afară începe să plouă sau să ningă. Sâmbătă, acum pe 22 iunie, a plouat cu soare și cu cer aproape senin.

Acum 5 ani, când incercam să mă autodescopar prin poveștile operelor și urmam intens conferințele „Pentru ce mergem la Opera?”, am mers la operă Nabucco singură, pe o ploaie destul de puternică, machiată și aranjată ca pentru o seară în oraș, uitasem că trebuia să nu mă machiez, deoarece fie aș fi plâns, fie ar fi trebuit să fiu 100% eu, naturală, așa că am greșit autobuzul și m-am întors din drum o stație, apoi m-am gândit dacă să o iau pe jos sau să iau alt autobuz, ținând cont că în 10 minute începea opera și eu mai aveam o stație de parcurs pe aceea vreme. Aleg să stau în statie. Trece grăbit un taxi și mă stropește (A se citi m-a udat leoarcă) pe mine și pe un domn, el a înjurat, eu am râs că stiam ca merg la Nabucco, și mă gândeam cât de amuzant este Verdi de vrea să semăn un pic cu personajele din Corul Sclaviilor. Ajung la opera îi întind biletul la intrare doamnei, singurul care mai rămăsese uscat, urc …

Evident, scaunul meu fusese ocupat de altcineva, stau în alta parte și începe și piesa. Restul este tăcere.

Magia zilei din 22 iunie a început, încă de pe la prânz, când am trecut prin pasajul Latin și un om interpreta la acordeon, o bucată din Forța Destinului, bucată aceia prelucrată mai mult pentru celebrul film mafiot.

Azi la premieră piesei Trubadurul (este o operă compusă de Giuseppe Verdi pe un libret de Salvatore Cammarano, scris după tragedia „El trovator” de Antonio Garcia Gutiérrez), la fel ploua, dar afara era și soare și era totuși plăcut. Mi-am luat umbrela si am plecat. De data asta nu eram in întârziere, mai erau 15 minute până să ajung. Ajunsă sus, locurile noastre erau ocupate de alte persoane, dar s-a rezolvat repede de data asta.

Ceea ce m-a surprins de data aceasta, este ca la întoarcerea acasă, m-au lovit peste față vreo 3 pânze de păianjen proaspăt țesute după ploaie.

Așadar cam așa este Verdi, toata seara am îndurat la operă o căldură nemaidescrisă, resimțită și de orchestră, dirijor și de artiștii lirici, care mai dădeau și ei la evantaie pe lângă instrumente muzicale. Putem spune că în sala de spectacol exista și Corul Evantaielor. Ce învăț eu mereu de la Verdi este că nimic nu se poate primi de-a gata, gratis și că trebuie să meriți să poți să te bucuri de unele lucruri.

Arta cere sacrificii!

Looking up…

De multe ori mi s-a spus că sunt prea naivă, prea visătoare, prea altfel decât ar trebui să fiu, însă eu asa sunt și mă bucur de fiecare lucru frumos din jurul meu și găsesc întotdeauna lucruri pozitive de admirat.

Deseori găsesc zâmbete la fiecare pas, pentru că sunt invizibile altora pe drumul pe unde merg eu ori poate că au trecut și alții fericiti pe acelasi cărare.

De cand eram mica mă simteam mult mai bine când vedeam oamenii fericiti și zâmbitori. Din pacate, de multe ori oamenii mă surprindeau zâmbind și la înmormântări, deoarece eu gaseam ceva frumos în jurul meu oricat de multi oameni erau tristi. Sigur că  și tristetea este bună, nu poți fi non stop fericit și zâmbăreț, dar așa  eram eu cam 80% din timp cu zâmbetul pe buze.

Așadar chiar și acum privesc cerul și văd  frumusețea naturii și mă bucur, că  încă  văd  tot ce este frumos în jurul meu.

Balul Bucureștiului Interbelic 2019

Știați că, fiecare răsărit de soare este întotdeauna diferit? Vă spun imediat și de ce, pentru că atunci când îl privim avem alte gânduri pe superbă autostrada a minții umane. Fiecare clipă este unică și trebuie trăită conștient și fără regrete.

Fiecare zi este o nouă poveste, depinde de fiecare dintre noi cum o recităm. Unora ne place să trăim prezentul, altora le place să caute o umbră a trecutului, probabil nostalgia, iar alți trăiesc mereu cu gândul la viitor. Timpul nu cunoaște nici trecutul și cu siguranță nici viitorul, timpul este acum, în prezent, și el ne face să simțim pulsul vieții.

În seara aceasta, voi face din timpul meu: o poveste, preț de câteva ore voi juca un rol, acela de invitat la o petrecere interbelică.

Însă să nu uităm, că și acum, la fel și atunci, vremurile nu erau foarte roz, iar oameni căutau o oaza de relaxare, pentru a putea uita de griji.

Balul Bucureștiului Interbelic este plin de farmec, elegantă, rafinament, eticheta vestimentară, voie bună, relaxare și conține un grad ridicat de cultură.

În seara aceasta mă bucur că sunt voluntar la organizarea balului alături de minunata echipa a Fundației Calea Victoriei și de magnifica Sandra Ecobescu, acest suflet superb, care dăruiește acestui oraș cele mai minunate evenimente culturale și cele mai interesante cursuri, ținute de cei mai dedicați lectori.

Mă bucur tare, că locuiesc în București și că am acces la toate evenimentele și cursurile organizate de FCV.

Chiar îi spuneam în aceasta seara prietenei mele, și ea voluntar la FCV, că mă bucur foarte mult că exista Sandra Ecobescu și Fundația Calea Victoriei pentru că trăim aceste momente care vor intra în istoria timpului.

Multumesc pentru aceasta seara deosebită!

Mai jos puteti viziona câteva momente din ziua de 7 iunie 2019- Balul Bucureștiului Interbelic editia a- VII-a:

https://youtu.be/cbI_JP5Anfg

Balul Bucureştiului Interbelic este organizat odată la 2 ani de Fundatia CALEA VICTORIEI, iar anul acesta a fost posibil cu sprijinul Artmark, Sloop şi Jidvei.

Evenimentul a fost organizat împreună cu Cercul Militar Național, o locație absolut superbă ♡.

Și a partenerilor media: Radio Guerrilla, Radio România Cultural, România Liberă, Agerpres, Revista Cariere, Zile şi Nopţi, Ziarul Metropolis, Femeia, Cinemagia.ro, Bookhub.ro.

Aplauze, aplauze

Ei bine, 1 iunie, ziua Copilului, o zi în care cu toții ne simțim mai liberi și ne amintim de inocență copilăriei noastre.În seara zilei de 1 iunie am fost la „Magazinul de Păpuși ” de la Operă Națională București, unde mici artiști talentați au oferit publicului un spectacol plin de emoție.Consider că este foarte important să îi încurajăm și să îi aplaudăm pe mici artiști ori de câte ori avem ocazia.În seara asta am lăsat câteva lacrimi să curgă, nimic nu este mai emoționant decât să vezi dorința tinerilor de a oferi publicului artă.Să ne păstrăm copilăria in suflet și să ne bucurăm de micile plăceri ale vieții.

Multumesc Radio Romantic pentru invitația oferită la acest spectacol.

Instrumente muzicale

Când eram mică aveam deja în casa o chitară și un acordeon, însă nu erau ale mele, ci ale fraților mei. Recunosc că mă jucam cu acordeonul, dar numai la partea cu clape, dar la chitară zdrăngăneam ceva mai frumos. Chiar într-o dimineață am plâns, căci se făcuse foarte frig în casă și corzile chitarii au sărit. Văzând că iubesc muzica, părinți mi-a luat un nai, însă de copil, acesta nu scotea sunete prea clare, mătușa mea mi-a luat o mandolină, tot de copil.

Eu îmi doream un pian adevarat, însă nu puteam avea parte de ceva atât de scump, astfel că stăteam mult în școală generală în cabinetul de muzică unde era un pian cu coadă, aveam noroc că doamna directoare mă lasă să stau acolo, cu toate asta, pe vremea aceea fără youtube și fără profesor nu am învățat mare lucru să cânt la pian, dar l-am simțit și mi-am bucurat degetele.

„Când o să fiu mare o să îmi iau un pian” spuneam, ceea ce s-a și întâmplat, acum cânt la el, nu sunt profesionistă, cânt doar pentru copilul din mine.

Singurul instrument muzical pe care îl am de foarte mult timp este : stiloul, cu el bat în hârtie și scot de acolo povești .😁🎼

Astfel am ajuns la o concluzie: aceea că sufletul este un instrument foarte frumos, care vibrează fericire și iubire pentru toti cei din raza lui de acțiune. Nu credeam că susțin recitaluri zilnice, însă se pare că m-am înșelat, deoarece zilnic fac cel puțin 2 sau 3 persoane să. zâmbească.

Care este instrumentul vostru preferat?🙄✌

Looking back

De mult timp nu am mai scris pe blog, de parcă nu mă mai înțelegeam bine cu domnisoara tastatură a Pc-ului. Acum revin cu forțe proaspete de pe stimabilul telefon, care îmi conferă o mobilitate și o conectivitate prelungită cu blogul și tot ce înseamnă asta.

Nu știu, dacă mi-a dus dorul careva pe această platformă, însă ca și până acum, aici voi scrie gânduri, întâmplări de pe la evenimente la care particip, dorințe și planuri.

Așadar să ne citim și să ne scriem!